Vorbește-mi în Do-minor
despre nopți lungi,
neluminate,
neinspirate,
pustii,
însă
pline de căutare;
vorbește-mi largo despre,
despre,
despre ea,
despre
durere,
despre cea pe care ai abandonat-o
pe Golgota,
pentru că nu mai crezi
că e a ta,
pentru că-ți aduci aminte
cum ai găsit-o la o margine de drum
și te-ai oprit
să vezi ce e,
a cui e,
și ai privit-o,
atunci,
acolo,
la margine de drum
te-a ales,
ai ales-o,
ai adoptat-o,
ai numit-o sânge din sângele tău,
pentru că te-ai oprit
la margine de drum
ca să-i liniștești gemetele.
Nu,
nu pentru că ți-era milă,
ci pentru că țipa prea tare
și nu mai rezistai diavolilor
ce sculptau ororile iadului
în piatra nisipoasă a creierului tău
atunci când te chema.
Și
te-ai oprit, la margine de drum,
ca să-i vorbești,
ca să-ți vorbească
în Do-minor fortissimo,
deși nu știe cum să cânte,
și-ți smulgeau strunele
de frică
că ți le va acorda
în ton cu ea…
De atunci,
nu mai cânți
în Do-minor.
Asculți,
dar nu mai cânți.
Auzi,
dar nu ești auzit,
căci te-ai oprit
la margine
de drum.